Nu am foarte multe amintiri clare din copilărie, dar una dintre ele, foarte clară, ține de adrenalina pe care o simțeam când mă dădeam în „buburuze”. Buburuzele erau ca niște mașinuțe care se învârteau în cerc pe model de suiș și coborâș. La vârsta ceea, coborâșul părea a fi cea mai periculoasă experiență, dar era și cea pe care o așteptam cu cea mai mare nerăbdare. Buburuzele se aflau într-un parc de lângă Piața Obor, căruia i se spunea „Orășelul Copiilor”. Era foarte mic, nicidecum de dimensiunile actualului orășel din Tineretului, dar acolo se aflau „tiribombele” copilăriei mele și iubeam din tot sufletul acest loc căruia nu înțelegeam de ce i se spune „orășel”.
Niște buburuze de pe litoralul românesc
Satul Copiilor
20 și ceva de ani mai târziu, orășelul din Bucur Obor nu mai există, dar Bucureștiul are un sat. Satul Copiilor se află pe Calea Floreasca, într-un spațiu verde cât vezi cu ochii și este, de fapt, un proiect al Asociației SOS Satele Copiilor.
SOS ajută familiile aflate în situații de criză temporară, oferindu-le sprijinul și consilierea necesare depășirii problemelor cu care se confruntă. Aici, familiile pot beneficia de sprijin în creșterea și îngrijirea copiilor și de consiliere psihologică și financiară.
Prin ’91, când mă dădeam eu în buburuze, niște oameni mari începeau construcția satului, iar în ’93 primele familii SOS se mutau în casă nouă. Până acum, peste 3000 de copii au beneficiat de programele SOS, iar săptămâna trecută am fost și eu să vizitez o parte din actualii locuitori ai satului.
În vizită cu pensule, culori și lemn
Am fost în vizită la invitația celor de la KFC, compania adoptivă a două case din Satul SOS și, săptămâna trecută, co-organizator al unui atelier de pictură pe lemn.
Atelierul a fost mai mult o șezătoare de vară, în care am râs cam tot pe’atât pe cât am pictat, dar din care fiecare și-a luat ce avea nevoie să-și ia. Nu toți copii voiau să picteze, dar toți voiau să fie văzuți și ascultați. Toți voiau, măcar pentru câteva minute, să fie în centrul atenției și fiecare avea felul său de a o atrage.
Am pictat case și sătucuri românești:
***
Desigur, venisem cu gândul la un atelier de pictat pe lemn, dar ne-am luat la revedere doar după ce am făcut lalele și dragoni de hârtie. Dragoni care dau din aripi, nu de orice fel. Și câte două exemplare, cum altfel, căci unul urma să fie făcut cadou mamelor. Meșteșugul a fost dat mai departe și lăsat pe mâini bune. Asta am simțit la finalul zilei când, părăsind satul, m-am uitat în spate și l-am văzut pe Ștefan, unul dintre copii, împăturind în continuare la dragoni.
„E bine.”, mi-am spus. E bine. :)
(Va urma…)