„Am devenit răi”

Cu RATB-ul circul zi de zi și rare sunt momentele care îmi aduc un zâmbet pe buze sau  îmi readuc aminte de cât de fantastici sunt de fapt oamenii la bază și cât de mult mă bucur că trăiesc alături de ei și că, mai mult decât atât, în fiecare dimineață și în fiecare seară, de luni până vineri, împart cu ei un spațiu restrâns în care toți suntem, preț de câteva stații, egali. Căci în RATB nimănui nu-i pasă dacă ești patron sau star porno, dacă ai terminat o facultate sau doar 10 clase, dacă ești șomer, muncitor pe șantier sau contabil.

Momentele acelea rare le povestesc de obicei pe Facebook. Pentru că, nu-i așa, oricât de duri, de hateri sau de supărați pe viață am fi, o poveste frumoasă și un zâmbet pe buze nu strică nimănui. Din păcate, mai dese sunt momentele pline de tensiune, de nervi, de stres, de comentarii răutăcioase, de priviri înțepătoare sau de mirosuri neplăcute. Și sunt de obicei declanșate de lipsa de bun simț: că stăm în ușă pe motiv că „la prima cobor”, chit că asta înseamnă să nu mai aibă loc cei care vor să mai urce, că ne așezăm pe un loc liber și închidem geamul de lângă, deși în mașină miroase înfiorător, pe motiv că „se face curent”, că refuzăm să acceptăm că și un tânăr poate avea la fel de multă nevoie să stea pe locul acela liber, căci poate îi e rău sau poate a muncit toată noaptea, pe motiv că „generația din ziua de azi”, că nu ne spălăm, pe noi și hainele noastre, și urcăm în autobuz mirosind a urină, a transpirație, a tutun, a alcool sau a „shaorma cu de toate”, pe motiv că suntem pur și simplu nesimțiți.

Azi mă-ntorceam de la serviciu, eram în autobuz, la ultima ușă, și așteptam cuminte „să cobor la prima”. Nu lipită de ușă, căci era liber și erau și alți oameni deja în fața mea, ci mai în spate, unde se termină culoarul. Am văzut cum s-a ridicat și s-a îndreptat spre mine și, mai apoi, cum s-a oprit lângă, să-și facă cruce, căci treceam pe langă o biserică. Următorul moment a venit ca de nicăieri. Am văzut cum se încruntă și, în secunda următoare, cum mă împinge în bara de care mă țineam, ca să-și facă loc, să ajungă mai aproape de ușă. Cu răutate, cu îndârjire, de parcă i-aș fi fost cel mai mare dușman. Nu sunt cel mai sensibil om de pe planetă, nu m-am rupt în două și probabil că nici cu vânătăi nu o să mă aleg, dar gestul în sine m-a lovit mai tare ca orice. Fix în stomac, acolo unde simțim tot ce-i mai neplăcut – de la greață, la indignare, dispreț și teamă. Teamă față de ce se-ntâmplă cu lumea asta în care trăim. I-am spus că ar fi putut să-mi spună să-i fac loc și m-aș fi dat imediat la o parte. Nici nu mă interesează de ce și-a dorit atât de mult să coboare prima – poate chiar se grăbea undeva și fiecare secundă conta, poate voia să prindă autobuzul care venea imediat în spatele acestuia, poate una sau poate alta –, dar niciun motiv nu e destul de bun să justifice o astfel de atitudine. Nici măcar nu s-a obosit să-și întoarcă privirea. Se uita înainte, la fel de încruntată ca mai devreme, și eu nu puteam să mă gândesc decât la gestul ei de a-și face cruce, care părea mai fals și mai lipsit de semnificație ca oricând. Mi-era fizic greață.

Am coborât și m-a oprit o doamnă. Fusese martoră la toată scena. „Poate era surdă!”, îmi spune surâzând, încercând să mă scoată din starea vizibil proastă. Nu era surdă. Știam și eu asta, știa și dânsa asta. Și surzenia nu ar fi justificat oricum gestul de la care pornise totul. În final a venit și concluzia: „Am devenit răi.”.

Nu știu dacă am devenit răi azi, ieri, acum 20 de ani, acum un secol sau acum mii de ani. Nu știu dacă suntem cu adevărat mai răi sau doar mai conștienți de asta, după cum nu știu dacă „înainte” eram mai buni, orice ar semnifica și acest „înainte” și acest „buni”. Dar simt cum ne depărtăm tot mai mult de conceptul de comunitate și ne apropiem tot mai mult de cel de individualism. Simt cum cel mai mult contează să avem succes noi, ca indivizi, chit că succesul înseamnă să prinzi tu locul ăla liber pe care l-ai văzut când a oprit metroul în stație, chiar dacă asta implică să calci în picioare alți oameni. Și mă întristează și îmi strică ziua și simt cum îmi ia toată energia și mă face să vreau să-mi bag picioarele în orice încercare de a schimba ceva.

Din fericire, reușesc mereu să îmi aduc aminte de momentele acelea pe care le povestesc pe Facebook. Și zâmbesc și încerc să o iau de la capăt. Am nevoie de ele la fel de mult cum are nevoie mașina de benzină. Dar visul meu e să mă transform într-o bicicletă. Într-o zi… când poate, cu puțin efort, vom deveni mai buni.

sursă featured image: http://abraaolucas.deviantart.com/art/GOOD-vs-EVIL-121415101