Cunoasteti momentele alea cand sunteti la o cafea cu cineva si la un moment dat nu mai zice nimeni nimic? Normal ca le cunoasteti… Si va simtiti prost cand intervin, nu? Si va uitati in diverse parti, numai in ochii celeilalte persoane nu. Eventual mai rasfoiti o Sapte Seri daca se intampla sa fie prin zona. Mai va uitati la mobil sa vedeti daca nu cumva ati primit vreun mesaj sau sa vedeti cat e ceasul. Mai sorbi o gura de cafea. Eventual te duci pana la baie. Oricum, te simti prost, nu? Acele momente de liniste, in care nimeni nu mai zice nimic, te fac sa te simti al dracului de prost si intra in categoria “momentelor penibile”. Si la un moment dat nu mai rezisti, te jeneaza prea tare senzatia asta, asa ca arunci ceva la inaintare – un “Si, in rest, ce mai zici?” / “L-ai mai vazut pe X?” / “Ce naspa e afara” / “Mi-e somn” / “Frate, mai e putin si vine sesiunea” (aici risti ca celalt sa inchida repede discutia si sa se revina la momentul penibil sau sa inceapa o adevarata conversatie pe aceasta tema… deci merita incercat).Bun… intrebarea este: de ce vrem sa omoram tacerea?? De ce ne incomodeaza tacerea si de ce nu putem sa ne bucuram de ea? Oare o cafea bauta in compania unui prieten bun, in liniste, eventual cu o muzica in surdina, chiar nu ne poate satisface? De fapt, a incercat cineva sa se bucure de asta fara a se simti penibil pentru momentele in care nu zice nimeni nimic?
Cati dintre voi nu v-ati facut ca nu-l vedeti pe X in autobuz, nu neparat pentru ca va e antipatic, ci pentru ca nu ati mai vorbit de mult cu el si stiti ca veti avea partea de o conversatie de tipul : “Salut!!! Ce faci mai, nu am mai vorbit de mult, ce ai mai facut?” “Salut! Uite bine, cu facultatea… Tu?” “Si eu tot asta” “…” “…” Pauza. Dupa care tot restul drumului cu autobuzul pana va cobori unul dintre voi, vei fi prada acelui sentiment de jena datorat tacerii…
Thou shall not talk and thou shall not be ashamed of that. Posibil sau doar fictiune?
Tăcerea merge savurată cu prietenii apropiaţi sau care ţi-au fost foarte apropiaţi, la cafea, nu în autobuz. Mi se pare jenantă numai tăcerea împreună cu cei pe care îi cunoşti mai puţin şi cu care tăcerea nu înseamnă decât că nu ai ce să-i mai spui. Alt sens are împreună cu cei cu care rezonezi… şi tăcerile astea cu sens sunt atât de rare!
Bun… normal ca nu poate fi vorba de a savura tacerea in cazul intalnirii din autobuz, dar macar de nu ar mai exista senzatia aia de jena. Si ce daca nu ai ce sa-i mai spus? De ce trebuie sa te simti prost? Asta incerc eu sa inteleg. De ce ne simtitm jenati atunci cand intervin momentele astea. Ne simtim limitati? Saraci?
Gând la gând ca de obicei, o insiruire logica de idei asemanatoare am avut eu azi :D . Asta pentru ca m-am intalnit de curand cu un prieten mai vechi, cu care numai vorbisem de o groaza de vreme…desi momentele de tacere au fost neasteptat de rare si scurte, nici un moment n-am simtit jena asta binecunoscuta. Ne uitam unul la altu si râdeam si reluam converstaia. Ciudat nu? Am plecat acasa placut surprinsa…de ce cu unii merge si cu altii nu? Oricum decat sa spui o idiotenie de genul “si…hmm..ce mai zici?” mai bine taci din gura, sau spui simplu “numai stiu ce sa mai zic” => replica salvatoare care relanseaza o converstie ;)(testat, aprobat,in general functioneaza!!)
Te-ai gandit ca poate si celuilalt ii este la fel de jena ca si tine si ii poti explica tocmai acest lucru?:P
Cu siguranta si celalalt se simte la fel, dar asta nu explica sursa jenei. Si da, chiar ieri, intr-un astfel de moment am inceput sa discut cu persoana respectiva despre toata situatia asta. Dar nu caut metode de a trece peste momentul “penibil”, ci vreau sa inteleg de ce percepem aceste momente ca fiind penibile.
Sursa jenei vine de la faptul ca esti cu o persoana cu care nu vrei neaparat sa fii, sau cu care nu poti sa discuti liber despre orice, din diverse motive care or fi ele. Banuiesc ca in general scârtâie rotile cand vrei sa fortezi ceva ce ar trebui sa se-ntample natural. Cu unele persoane vine de la sine si discutia si tacerea pe care o imparti cu placerea, cu altele ai senzatia ca trebuie sa faci diversiune si cu cat te concentrezi mai mult sa spui ceva cu atât iti vine mai putin. Uite eu acuma scriu de 5 minute si imi vine foarte natural fara nici o jena…asta pt ca esti tu ;;)
Poate ca vrem sa para ca ne intereseaza mai mult decat in realitate persoana aceea, ca doar nu am intrat in vorba ca sa-l expediem rapid, si senzatia e cu atat mai naspa daca e vorba de un cineva cu care ai avut relatii mai apropiate candva.
sper ca nu te referi la intalnirea cu mine?
di:D
nope, n-a fost cazul :P
Sau mai e tacerea aia… atunci cand iti place de cineva… atunci cand va uitati unul la altul si zambiti, si intoarceti repede privirea ca un copil de gradinita. Si apoi iar de uiti si iar zambesti, si iar intorci privirea, si iar… pana cand… spui “ce te razi? :)” si el zice “dar nu ma rad. tu ce te razi?” E faina tacerea asta! :)
Tacerea “tip autobuz” am experimentat-o de vreo 3 ori saptamana asta. Ma tot reintalnesc cu fosti colegi de liceu si nu prea am ce sa discut cu ei, in afara de clasicul: cum a fost in sesiune. :|
Prefer sa nu fiu cel care initializeaza conversatia.
Si pe tine, cand te vad pe la facultate, te evit. :))