Șoc și groază: copiii nu sunt, de fapt, înnebuniți după tablete!

Șoc și groază: copiii nu sunt, de fapt, înnebuniți după tablete! {0}

Vă povesteam cât de impresionată am fost de experiența trăită la Festivalul de Film Victoria, datorată în mare parte companiei pe care am avut-o pe parcursul celor patru zile. Cei patru băieți, cu o energie inepuizabilă, în care copilăria se împletea frumos cu intrarea în adolescență, cei patru băieți între care subiectele de discuție erau inepuizabile, cei patru băieți care se bucurau, în primul rând, unul de compania celuilalt.

Eram pe tren, în drum spre București, și mă gândeam cu tristețe la copilăria celor de la oraș, cu precădere, de fapt, a celor din Capitală. La excursiile în care în autocar fiecare copil are tableta lui și niciun copil nu interacționează cu un altul. Excursiile în care  în loc să se cânte sau se facă glume proaste, se joacă Angry Birds. Nu sunt nostalgică, după cum nu sunt nici absurdă. Sunt generații diferite, nu ne putem aștepta să fim la fel. Unii au crescut cu păpuși confecționate din linguri de lemn, alții au crescut cu roboți din doze de suc și de bere, alții au crescut cu lego. Și fiecare dintre acești copii s-a bucurat de jucăriile pe care le-a avut.

***

În toată diferența aceasta, însă, a existat mereu un element comun și, de altfel, o resursă inepuizabilă, la care oricine putea apela. Și acea resursă este omul. Ai doi oameni și deja, cu puțină imaginație, poți crea o infinitate de jocuri. Nu ai nevoie de mai mult.

Încercam să mă gândesc, totuși, că și „copiii din ziua de azi”, în tableta lor, acolo, sunt fericiți. Mă rog, mai mult să mă conving singură de asta, pentru că în realitate nu cred că ei se bucură autentic de experiența trăită. Știu, știu, fiecare cu bucuriile lui, fiecare cu fericirile lui. Îmi spunea cineva la un moment dat că el crede că, deși nouă (nouă cei prezenți atunci în discuție) ne e greu să înțelegem, există oameni pe care îi face fericiți agonisirea de cât mai mulți bani. Părerea mea a fost că respectivii pot găsi o satisfacție în a câștiga (din ce în ce mai…) mulți bani, că se pot bucura pe moment (de exemplu, în ziua în care află că li s-a mărit salariul), dar că fericirea lor depinde de fapt de alte aspecte.

Printre acele aspecte, indubitabil se numără și relația cu ceilalți. Relația cu alți oameni. E parte din natura umană, suntem „animale sociale” și, odată ce ne-am asigurat nevoile bază și avem aer, apă și ce mânca, avem nevoie să creăm legături cu alți oameni. Ba chiar și în lipsa hranei sau a unui acoperiș deasupra capului, omul își găsește speranța tot în alți oameni. Acum câteva luni, pe o stradă din buricul Bucureștiului, doi oameni fără casă se bucurau unul de celălalt în jurul unui joc de table. Și zâmbeau și au reușit să-mi transmită atât de multă emoție, cât nu cred că aș fi putut primi de la un om bogat pe care l-aș fi surprins singur, în casa lui din Beverly Hills, admirându-și noua achiziție, un televizor de țșpe mii de inchi.

Așa că nu, nu am reușit să mă conving de faptul că un copil cu o tabletă în mână e la fel de fericit ca unul care se joacă cu alți copii.

***

Dar, până la urmă, poate că ei știu cel mai bine, nu? Și toată această introducere, ca să ajung în momentul prezent, în Tabăra din Țara lui Andrei, unde în această săptămâna sunt prezenți 100 de copii cu vârsta cuprinsă între 11 și 15 ani, de la sat sau de la oraș, din județele Teleorman, Bacău și Buzau, și despre care am povestit mai multe, aici. Nu au voie cu tablete.

În fiecare seară, fiecare dintre cele patru echipe trebuie să realizeze o știre video. Ieri au fost primele astfel de difuzări, iar una dintre echipe (cea albastră) a decis să prezinte, comparativ, o zi obișnuită, de acasă, și una din Țara lui Andrei. Ziua obișnuită, prezentată ca fiind plictisitoare: somn – joc pe tabletă – sedentarism. Ziua în Țara lui Andrei, prezentată ca fiind plină de viață: activitate în aer liber – interacțiune cu alți copii – voie bună.

Și mi s-a aprins un beculeț. Dacă de fapt copiii nu sunt atât de încântați de tablete, ci reprezintă, pentru ei, o resursă folosită în lipsă de altceva? Dacă cei care stau pe tablete când merg în excursii, fac asta pur și simplu din inerție, pentru că nu-și dau seama că se poate și altfel, nu pentru că le place cu adevărat?

***

Am vrut să-mi confirm teoria, așa că am luat la întrebări copiii din tabără. Mai exact, pe cei din echipa galben – verde. Aș fi vrut să-i întreb pe toți, dar după ce am primit feedback de la 16 dintre ei, mi-am dat seama că nu mai e nevoie.

Primele răspunsuri au venit de la Valentin (12 ani) și Daniela (14 ani). Rezumatul: „Mă plictisesc să stau pe tabletă.”

Apoi, doi Răzvani, ambii de 15 ani, au spus că preferă mereu un joc de fotbal în locul unuia pe tabletă.

Nu în ultimul rând, Radu, fan al jocurilor pe calculator, a spus că sunt varianta perfectă de petrecere a timpului liber, DAR „doar dacă nu am cu cine mă juca.”

M-am dus apoi să întreb un grup de 11 copii dacă preferă să se joace pe tabletă sau alt tip de activitate, ce implică și alți copii, și am primit un răspuns unanim, în cor: „Cu alți copii!”.

***

Concluziile mele, așadar, se subînțeleg. Și-apoi, sunteți liberi să le trageți și voi pe ale voastre, căci, oricum, discuția poate fi cu mult extinsă. Voi ce ziceți?

sursă featured image

Tabăra din ȚLA: Să facem cunoștință.

Tabăra din ȚLA: Să facem cunoștință. {0}

Știți deja sau o s-aflați acum, săptămâna aceasta mi-am mutat reședința în Țara lui Andrei. Mai exact, în tabăra din Țara lui Andrei, situată și anul acesta în Bran. Articolul pe care îl citești îl scriu din camera din Hanul Curtea Veche, amănunt nesemnificativ în mod normal, dar care se cerea de data aceasta menționat, căci vorbim de o minunăție de clădire cu parchet din lemn masiv și dulăpioare cu inimi decupate.

***

Acest articol este, așadar, unul informativ. Cât să cunoaștem contextul, peisajul și personajele ce vor popula povestea în zilele ce urmează.

Pe scurt, Tabăra din Țara lui Andrei (pe și mai scurt: #tabaradinTLAeste un proiect de educație nonformală, în cadrul căruia, echipe de școlari, venite din toate colțurile țării, sunt răsplătite pentru efortul depus în cadrul competiției Școala lui Andrei. Sunt semifinaliști, cei care au venit cu cele mai bune idei de soluții sustenabile pentru schimbarea în bine a comunității din care fac parte. În Tabăra din ȚLA, prin metode ce se bazează pe observare, experiență și joc, metode, așadar, nonformale, copiii învață despre antreprenoriat, responsabilitate, implicare și inițiativă.

Tema în jurul căreia vor gravita termenii de mai sus, proiectul propus spre a fi adus la realitatea în mai puțin de o săptămâna, este realizarea unui parc de distracții, cu tot ce înseamnă acesta, de la cercetarea pieței, la conturarea ideii și a planului de acțiune, până la achiziționarea de materiale, construirea propriu-zisă a „distracțiilor” și promovarea parcului.

Săptămâna aceasta am onoarea să cunosc pe îndelete patru echipe de mici antreprenori, venite din patru școli diferite, din patru orașe diferite, dar din care, ulterior, se vor forma două echipe principale. Echipa roșie se va uni cu cea albastră, echipa galbenă se va uni cu cea verde și, apoi, fiecare nou echipă astfel formată își va construi propriul parc.

Să cunoaștem, așadar, echipele inițiale! :) More

Școala de vară de jurnalism narativ și scriitură personală – Ziua 4, partea 1: Impresiile. Urăsc claxoanele.

Școala de vară de jurnalism narativ și scriitură personală – Ziua 4, partea 1: Impresiile. Urăsc claxoanele. {0}

Era cât pe ce să nu mai ajung. Ratasem însă și cursul de miercuri, așa că pâna la urmă am tras de mine și am intrat în sală, în ciuda aspectului complet răvășit, plânsă și agitată cum eram. Fusesem agitată toată ziua. Un episod accentuat de anxietate, care nu știu dacă se datorase vremei de afară, cafelei băute pe stomacul gol sau minții mele masochiste.

Capac mi-a pus un șofer de „jeepan”, pe undeva pe strada Negustori, intersecție cu Mântuleasa. Trotuarul plin ochi de mașini parcate la câțiva centimetri distanță de clădiri, pietonul nevoit să circule direct pe strada cu sens unic, lipit și el de mașinile anterior menționate. Cu bun simț, cât să aibă loc o mașină să treacă. Idealul, însă, nu s-a produs. Bunul simț nu fusese inclus și în pachetul cu aer condiționat și climă bizonică al „jeepanului”. Șoferul, un tănar pe la 30 de ani, a simțit nevoia să claxoneze fix când trecea pe lângă mine, să fie sigur că aud.

Eu sunt omul ăla, știți voi, care n-a vrut niciodată să plece din țară și care când aude pe cineva că spune ceva de rău de țara sau orașul în care trăiește, încearcă să-i explice interlocutorului că și celelalte țări au bubele lor și că de multe ori e mai degrabă o chestiune de imagine. Când vine vorba de claxoane, însă, și de energia negativă ce se regăsește în general în traficul din București, nu am ce să mai zic. Mi-e atât, dar atât de ciudă, când mă întorc din alte orașe din Europa în vacarmul de nedescris de aici, încât acum îmi vine să plec numai din cauza asta. Pentru că aparent un motiv nesemnificativ pe lângă alte probleme pe care le are țara asta, pentru mine e cel mai bun motiv.

Urăsc claxoanele. More

Școala de vară de jurnalism narativ și scriitură personală – Ziua 2: Interviu de poveste

Școala de vară de jurnalism narativ și scriitură personală – Ziua 2: Interviu de poveste {0}

Impresiile

Ieri m-a prins ploaia. Ploaia asta de vară pe care o iubesc sincer și care mă bucură de fiecare dată când mă ia prin surprindere. Ploaia asta de vară mai răcoritoare ca orice răcoritoare. Ploaia asta de vară fără zahăr sau aspartam.

Am admirat-o de pe scările unei cladiri de birouri, un „Business Center”, undeva pe Vasile Lascăr. Pe ea și pe paznicul care conducea angajatele până la taxi-ul parcat în fața scărilor, protejându-le atent cu umbrela personală. Mă gândeam ce scenă de poveste ar fi fost dacă și-ar fi dat sacoul jos și l-ar fi pus peste băltoaca ce despărțea trotuarul de ușa mașinii. Oricum, era foarte cald, nu știu ce purta sacou…

Am admirat-o preț de 10 minute, fix câte am și întârziat la curs. Era a doua zi și eu întârziam iar.

În sală, lumea era relaxată. M-am supărat puțin că n-am mai găsit liber locul de la geam. Îl ocupase fata cu voce de reporter și știu sigur că mă auzise cu o zi înainte, când i-am mulțumim Georgianei că mi-a ținut lângă ea așa un loc bun. Azi, însă, Georgiana încă nu ajunsese. M-am așezat lângă Cristina și am rămas preț de câteva secunde cu privirea îndreptată spre Cecilia. Cecilia, cu părul ei lung și des, cu ochii ei albaștri, cu fusta ei verde, cu tălpile ei goale. Și pe ea o prinsese ploaia.

***

Invățămintele More

Școala de vară de jurnalism narativ și scriitură personală – Ziua 1

Școala de vară de jurnalism narativ și scriitură personală – Ziua 1 {0}

Așa cum știți sau nu știți, ieri am început școala de vară de jurnalism narativ și scriitură personală, un atelier susținut în cadrul Fundației Calea Victoriei de către colega, prietena și jurnalista Ana Maria Ciobanu. E o școală scurtă, ține doar 5 zile, de ieri și până vineri, dar e o vorbă bună, pe care am tot auzit-o de-alungul vieții, în directă legătură cu înălțimea mea, și care se potrivește și în cazul de față, cum că esențele tari se țin în sticluțe mici.

Prime impresii

Am întârziat 5 minute și atelierul deja începuse, scaunele fiind ocupate în proporție de aproximativ 90%. Doar două persoane au ajuns după mine și am apreciat în mod deosebit punctualitatea ieșită din comunul cu care ne-am obișnuit. Am început prin a ne prezenta și a expune motivele pentru care ne aflăm la curs. Inevitabil, toată lumea a ajuns să-și spună și vârsta. Mă numesc …, am … ani. Mă întreb de ce îi dăm atât de multă importanță vârstei.

Cea mai tânără participantă, o fată de 14 ani ce tocmai a intrat la liceu. Cea mai în vârstă, o doamnă coach, cu o voce incredibil de caldă și cu un chip ce ar fi plasat-o mai degrabă printre cele mai tinere. Nu vă mint, chiar e foarte frumoasă. Printre doamne și domnișoare, un domn a cărui prezentare nu am prins-o. Am întârziat 5 minute, v-am spus. More