o brătilă pe .ro

Playground for Education – concert cu teren de joacă și iz aniversar

Nu știu cât de mulți oameni au emoții atunci când scriu despre un ONG, dar nici câte ONG-uri care să producă astfel de emoții sunt în România. Adevărul e că încă ne lovim mai mult de „ONG-urile fură”, decât de „ce treabă bună fac oamenii ăștia!”, dar, până la urmă, nu despre cantitate este vorba. Cel puțin nu în articolul acesta. Eu doar mă bucur că pentru mine există cel puțin o astfel de organizație. Un ONG care îmi face sufletul să zâmbească atunci când scriu despre el.

Îl știți deja, că doar v-am mai tot povestit. Are un program care se numește „Ajungem Mari” și în iunie împlinește un an de existență.

***

Mă emoționează pentru că a crescut într-un an cât alții în șapte, deși lumea în care își desfășoară activitatea nu e nici pe departe un tărâm de poveste. Mă emoționează pentru că s-a născut din ceea ce părea inițial a fi o campanie eșuată la nivel micro și a ajuns un program de succes la nivel național. Și asta doar pentru că Iarina a ales să vadă în momentul de criză o oportunitate, nu un pericol. A ales să meargă înainte în loc să dea înapoi, a ales să fie curajoasă, deși habar nu avea în ce se bagă, în loc să îi fie teamă și să lase totul baltă. A făcut tot ce a făcut din pasiune și din iubire pentru copii, iar rezultatele au fost pe măsură. Anul acesta, Iarina a câștigat și premiul „Voluntarul anului în educaţie” la Gala Naţională a Voluntarilor.

„Fata asta știe ce vrea!”, îmi spunea azi Andreea cât îi povesteam, la rândul meu cu entuziasm, câte a reușit Iarina să facă în doar două luni de existență a proiectului „Ajungem Mari”. Dacă pe 4 iunie proiectul încă nu exista, pe 10 iunie Iarina îmi scria că cei de la Swimathon au acceptat înscrierea sub noua formă, iar pe 13 iunie era cu stand la Street Delivery și avea deja logo și website.

septembrie 2014

…în iulie anul trecut, programul avea deja 70 de voluntari la nivel de București, iar în septembrie Iarina își dorea să dubleze numărul.

În cele din urmă, primul an de educație prin joc pentru copiii din centre de plasament a adunat 350 de voluntari care le-au devenit copiilor profesori, prieteni şi modele.

***

În momentul de față, 400 de copii din București se bucură de program și Iarina, bineînțeles, nu se oprește aici. Joia aceasta, de pildă, organizează un mega concert de fundraising, pentru susținerea proiectului în parcurgerea următorului pas: extinderea în județele Buzău, Cluj, Iaşi, Ilfov şi Timiş. 

concert Playground for Education

28 mai, ora 20:00, Berăria H – transformată pentru o seară într-un teren de joacă pentru oameni mari. „Playground for Education” înseamnă în primul rând un concert în care Șuie Paparude, Coma, Les Elephants Bizarres, Pixels şi Harlequin_Jack cântă pentru educaţia copiilor din centre de plasament.

Biletul de intrare este doar 15 lei, mai puțin ca o „shaorma cu de toate”, dar cu un impact pozitiv de cel puțin 20 de ori mai mare (informație în proces de validare de către cercetătorii britanici), și mai multe informații despre eveniment sunt de găsit aici 

***

Și apropo de găsit, mâine o să fiu și eu de găsit pe acolo, căci n-aș fi ratat evenimentul pentru nimic în lume. Dar am înțeles că o să fie cu joacă, inclusiv cu „de-a v-ați ascunselea” (căreia eu, recunosc, îi spuneam „faț-ascunselea”), așa că vă provoc să mă găsiți! Cine mă găsește primul se face cu o bere! Și-apoi dăm noroc, povestim și vedem ce mai pune Iarina la cale.

Apropo, Iarina, dacă citești aceste rânduri, voiam să-ți spun (din nou!) că ești foarte tare, frate! Și te felicit și îți mulțumesc pentru tot ceea ce faci, pentru că ceea ce faci tu contribuie la o lume mai bună în care trăiesc și eu! Jos pălăria!

Brioșele Recunoștinței

Am apreciat dintodeauna un „mulțumesc” spus din suflet și au fost momente în care acest cuvânt, aparent atât de simplu, a reușit să-mi facă ziua mai frumoasă în câteva secunde. Fie că l-am oferit, fie că l-am primit, „mulțumesc”-ul a reprezentat mereu un motiv de zâmbet și o resursă de fericire la care am știut că am acces oricând, indiferent de locul în care mă aflu, indiferent de vremea de afară, indiferent de banii pe care îi am în portofel sau de telefonul pe care îl butonez.

Recunoștința e la îndemâna oricui, iar impactul pozitiv pe care îl are – atât asupra ta, cât și asupra celui față de care o manifești! – este atât de puternic încât mă întreb de ce practica recunoștinței nu este la fel de mediatizată ca cele 30 de minute de sport / zi sau cei doi litri de apă.

Nu mă credeți pe mine pe cuvânt. Nici măcar pe psihologii sau specialiștii în neuroștiință care militează pentru efectele beneficie ale recunoștinței asupra organismului. Cel mai bine, vă spun, dacă nu sunteți deja convinși, este să încercați! Încercați să le mulțumiți mai des celor din jurul vostru. Și să o faceți conștient. Să priviți omul de la casa de marcat în ochi și să îi zâmbiți. Să le dați un telefon celor dragi, căci sigur aveți cel puțin un motiv pentru care să le mulțumiți. Să îi scrieți o scrisoare unui vechi prieten sau să strângeți mâna unui coleg care v-a ajutat.

Și știi ce mai este extraordinar în povestea aceasta? Există studii prin care s-a demonstrat că fericirea este molipsitoare. Iar asta înseamnă că impactul pe care îl poate avea un „mulțumesc” spus din suflet este, practic, nelimitat! :)

***

Anul trecut, prin mai, mie și Mălinei ne-a venit o idee.

Poate o mai țineți minte pe Loredana Neagu, o tânără de 20 de ani care a găsit un portofel plin cu bani și, în ciuda problemelor materiale personale, a ales să facă ceea ce ar trebui să fie catalogat drept „normal”, anume să ducă portofelul la poliție. Ne-a impresionat atunci nu numai gestul Loredanei, ci și cel al echipei Europa FM de a mediatiza intens cazul Loredanei, de a-i aplauda gestul și de a o răsplăti financiar, acordându-i un soi de bursă lunară a câte 1000 de lei.

Briose Vlad Petreanu

Brioșele Recunoștinței, mai 2014

Într-o țară în care mass media promovează mai mult ce e rau, decât ce e bine, mai mult non-valori, decât valori, am vrut să ne arătăm și noi aprecierea față de gestul celor de la Europa FM. Așa că am copt niște brioșe, am scris niște rânduri pe hârtie, i-am contactat pe cei de la TNT pentru o #livrarespeciala și i-am trimis lui Vlad Petreanu recunoștința noastră la pachet.

Așa au apărut „Brioșele Recunoștinței”, o idee care la un an după se concretizează într-un proiect care sper să trăiască mulți ani de acum înainte. E prima campanie o brătilă pe .ro și mă bucur să am alături de mine echipa Institutului pentru Fericire, locul în care a luat naștere ideea, și pe cei de la TNT, care vor fi responsabili cu livrarea recunoștinței.

În fiecare lună voi coace brioșe pentru un om care a făcut ceva #debine pentru comunitatea în care trăiește. Poate să fie un vecin care a curățat curtea blocului și a plantat copaci, un tânăr care a plecat pe cont propriu în Nepal să își ofere ajutorul sau un medic veterinar care a lansat o campanie de sterilizări gratuite în satul în care lucrează.

Sper să ajungem la oameni din toată țara și în acest proces am nevoie și de ajutorul vostru. Îmi doresc ca în fiecare lună să strâng de la voi cât mai multe propuneri. O să fie un exercițiu prin care vă veți putea exprima și voi recunoștința și, vă promit, sentimentul o să fie minunat! :)Briosele Recunostintei

Luna aceasta, aștept „nominalizările” voastre aici, în comentarii, sau pe mail – la obratila@gmail.com. 

Le primesc până pe 28 mai, iar pe 1 iunie brioșele vor pleca spre destinarul lor, a cărui poveste o voi împărtăși cu voi, într-un articol dedicat, luna viitoare, tot aici.

***

Vă mulțumesc din suflet pentru sprijin și… recunoștința fie cu noi! ;)

 

o’SCAR. Învățământ dual cu ștaif austriac.

În 2009 terminam facultatea și încercam să-mi dau seama ce vreau să fac mai departe cu viața mea. Am ales la momentul respectiv să merg pe drumul voluntariatului, în ciuda presiunii venite din partea societății (să-i spunem „toată lumea”), de a avea un job plătit, și a fost, o spun cu mâna pe inimă și azi, cea mai bună decizie pe care am luat-o.

Tot în 2009, în urma unei decizii luate de Ecaterina Andronescu, școlile profesionale au fost desființate, ministerul argumentând atunci că „toată lumea” vrea să urmeze cursurile unui liceu teoretic. Doi ani mai târziu, surpriză, școlile profesionale sunt reintroduse în sistem, sub o lege a învățământului modificată, iar elevi trecuți prin proiectul pilot spun că înscrierea la școala profesională a fost pentru ei o alegere bună.

***

Ce a adus nou anul 2011 pe planul școlilor profesionale a fost învățământul dual. Adică o programă în care teoria și practica sunt îmbinate nu doar la nivel de teorie. Școlile au încheiat parteneriate cu companii private, iar elevii au avut ocazia să lucreze efectiv „pe teren” de’alungul celor doi ani de „program pilot”.

Ce s-a întâmplat după? Din 10.000 de elevi înscriși în 2012 Read More

În premieră în România: Festivalul Naţional de Film pentru Nevăzători

V-am mai spus că manifest o sensibilitate aparte când vine vorba de nevăzători, astfel încât vestea unui prim eveniment cinematografic dedicat lor a fost pentru mine o surpriză extraordinar de plăcută. O inițiativă care merită să se bucure de sprijinul tuturor, Festivalul Naţional de Film pentru Nevăzători este un proiect al fundației Cartea Călătoarea și va avea loc în Bucureşti, în perioada 15 – 19 mai. Participanții se vor putea bucura de unele dintre cele mai bune și mai premiate filme românești, precum Aferim, Medalia de onoare, Poziția copilului sau Marți, după Crăciun.

Departe de a fi un simplu eveniment punctual, finantaț prin Fondul ONG, festivalul îşi propune să popularizeze şi să promoveze filmele cu descriere audio pentru nevăzători, să crească implicarea industriei cinematografice în accesibilizarea filmelor şi să creeze cadrul favorabil participării persoanelor cu deficienţe de vedere la viaţa culturală.

Descrierea audio face filmele accesibile atât nevăzătorilor cât şi persoanelor care au resturi de vedere. Alături de coloana sonoră, mai este introdusă o bandă pe care sunt oferite explicaţiile suplimentare pentru înţelegerea acţiunii filmului. Sunt descrise decorurile, gesturile actorilor, stările psihice indicate de mimica lor, cu ce sunt îmbrăcate personajele, poziţia personajelor în cadru, ordinea intrării lor, relaţiile dintre ele.

***

Festivalul National de Film pentru Nevazatori

La proiecțiile de film vor putea participa şi persoanele fără deficienţe de vedere, care vor urmări filmul în condiţii obişnuite, dar care, dacă doresc, pot solicita la intrarea în sală căştile cu descriere audio. Accesul persoanelor cu deficienţe de vedere şi al însoţitorilor este gratuit, pe bază de rezervare la adresa de email dimagabriela@fcc.ro.

29 aprilie. Tinerețe fără bătrânețe în ritm de dans scoțian.

Poate nu e coincidență faptul că azi, 29 aprilie, se celebrează Ziua Europeană a Solidarității între Generații și, în același timp, Ziua Internațională a Dansului. Poate nu e o coincidență nici faptul că de o săptămână, de când m-am întors din Londra, îmi tot organizez în minte ideile pentru un articol despre dans și seniori.

Vedeți voi… eu nu prea cred în coincidențe. Mi se pare pur și simplu mai plauzibil ca Universul să-și bage nasul și să aranjeze lucrurile în așa fel încât să te minunezi și să nu-ți vină să crezi. Nu mereu, doar atunci când, așa cum bine spunea Alina ieri, „mintea și inima își doresc același lucru”.

***

Decizia de a pleca la Festivalul de Scottish Country Dancing nu a fost una tocmai spontană. Așa cum mi-e firea, am întors opțiunea pe toate părțile, am analizat-o din toate direcțiile, am spus „da” și am spus „nu” de tot atâtea ori, până când am ajuns la concluzia că poate ar fi mai bine să o las pentru la anul. Că la anul o să fiu mai pregătită, că la anul o să am mai mulți bani, că la anul o să ne organizăm mai din timp.

Ce noroc cu acel „poate”. Ce noroc că am decis să nu mai amân și că într-o seară, după o petrecere, poate nu întâmplător cu tema „Anii de liceu”, Alina m-a sunat și am hotărât, împreună, să o facem. Să mergem în Londra, noi, patru fete iubitoare de dans și de viață.

***

Pe 16 aprilie aterizam pe Luton și toată anxietatea se transforma, ușor – ușor, într-un entuziasm nestăvilit. Nu numai că eram în Londra, nu numai că era soare și în aeroport mă aștepta un drag coleg de liceu, dar mă despărțea doar o zi de prima seară adevărată de dans scoțian. 3 ore și 20 de dansuri. 3 ore de pură fericire. 3 ore în care ești una cu muzica și mintea încetează să-ți mai fie cel mai aprig vrăjmaș. Read More

Cum poți transforma, în mai puțin de un minut, o casă în acasă

Acum vreo două luni, pe când gerul își făcea de cap prin București, pe holul din fața ușii ce dă în Institutul pentru Fericire am găsit un om dormind. Pe jos, ghemuit, îmbrăcat cu o geacă de toamnă și încălțat cu o pereche de teniși. Nu am reușit la momentul respectiv să îmi dau seama ce vârstă are, după cum nu am reușit nici să-l trezesc. Colegele mele i-au lăsat un pachet cu niște fructe, din ce aveam și noi pe la Institut, și am decis să îl lăsăm să doarmă.

După câteva ore, însă, niște vecini mai puțin binevoitori, au semnalat „problema” către administrație. Am fost acuzați că l-am lăsat să intre în bloc pe acest om al străzii, categorisit implicit ca fiind și un personaj periculos. A fost gonit, dar după câteva ore l-am găsit din nou ghemuit pe holul din fața ușii.

De data aceasta, administrația a considerat de cuviință să cheme salvarea… Nu o să mai comentez aici decizia total absurdă, justificată printr-o replică de tipul „nu știu ce să fac altceva cu el”, cu atât mai mult cu cât noi am fost oricum puși în fața faptului împlinit. Cei de la salvare l-au trezit imediat, au coborât cu el și l-au rugat pe cel care acum se vedea că este un tânăr, să se legitimeze, cât să poată completa formularul lor de intervenție.

Un tânăr de 19 ani, din Iași, crescut în orfelinate și fără niciun fel de familie la care să apeleze, dat afară din instituție la 18 ani și venit în București sperând că aici o să-și găsească un rost. De un an de zile trăia pe străzi și reușea să își mai cumpere niște mâncare și niște haine de la SH din banii făcuți „în parcări”. Read More

Șase, șase, vine #ZiuaFericirii! :D

Bineînțeles, nu avem nevoie de o zi specială pentru a celebra fericirea, după cum nu avem nevoie de una pentru a celebra iubirea sau persoanele dragi din viața noastră. Dar aici nu vorbim despre „nevoi”, ci despre lucruri mici care ne fac viața mai frumoasă. Iar cum în ultimii ani „zilele internaționale” s-au tot mărit ca număr, ajungând să găzduiască mai mult de un motiv de sărbătoare, ce e rău în a avea și o zi dedicată celebrării fericirii – acel „ceva” pe care oricine și-l dorește în viață.

Apropo, poate nu știați că azi, 18 martie, este Ziua Internaționala a… „momentelor dubioase” (Awkward Moments Day), „biodiesel-ului” (Biodiesel Day) și „iertării mamei și tatei” (Forgive Mom & Dad Day).

***

Oh well, revenind la fericire, anul trecut am marcat pentru prima oară această zi alături de Institutul pentru Fericire prin lansarea hashtag-ului #ZiuaFericirii, ce a fost preluat de peste o mie de persoane. Anul acesta am mai făcut un pas și am lansat și website-ul aferent – www.ziuafericirii.ro, cu o serie de sugestii cu privire la cum poți sărbători ziua de 20 martie. Găsești acolo inclusiv un „generator de fericire”. :) Read More

O brătilă înnoită! :)

aproape 9 ani de blogging. Pe 25 aprilie 2006 scriam primul articol (sau cel puțin primul care a mai rămas public). Eram clasa a 12-a, se apropia BAC-ul și mă luptam cu fenomenul mai nou numit „procrastinare”. Scriam, mai exact, despre lene… Pe blogspot.com, fără diacritice, fără paragrafe, cu o punctuație ce lăsa de dorit.

9 ani și ceva mai multe diacritice mai târziu, blogul e încă în picioare. Acum 4 ani de zile, în înghesuiala relansărilor din mediul online, mă lăudam și eu cu noul domeniuactualul obratila.ro – și un logo făcut chiar de mine, un O cu păr scurt și cireșe în urechi.

o bratila logo vechi

Nu am așteptat marele 10 ca să mai schimb ceva, iar planul e, oricum, ca la anul să mă prindă luna aprilie pe o insulă exotică. Să pot să vă transmit în direct, de acolo, cum e cu lenea la 28 de ani, față de cum era la 18.

***

Așa că, iată, ianuarie 2015, înfățișare nouă. Tema de WordPress pe care am căutat-o și pe care am bibilit-o nopți în șir în vacanța de iarnă a fost înnobilată de logo-ul la care a lucrat cu mare drag colegul meu Andrei (Chirea Andrei! :D), căruia doresc, bineînțeles, să îi mulțumesc tare mult și pe această cale. Andrei, you rock! :)

A reușit cumva Andrei să scoată fix ce trebuie din dorința mea de a avea un logo care să fie după chipul și asemănarea mea, păstrând elementul cheie din logo-ul vechi: O-ul cu cireșe în urechi.

logo obratila

E un logo jucăuș, o întruchipare a copilului din mine, pe care îl prețuiesc nespus de mult și de la care am zilnic de învățat. Despre curiozitate, despre bucurie, despre zâmbet, pace, iubire și joacă. 

***

Urările de bine și de spor la scris se primesc cu mare drag în comentarii. Eu vă mulțumesc că sunteți acum aici și că ați citit, la un moment dat, un articol scris de mine, fie el despre Maramureș, despre transportul în comun, despre înființarea unui PFA, despre supă cremă de morcovi cu ghimbir sau… despre mine.

Cheers! :)

În Culise-n Copper’s Pub

Teatrul „În Culise” l-am descoperit prin decembrie al lui 2011, la invitația unui prieten a carui soră făcea parte, pe atunci, din echipa de actori. Mare mi-a fost mirarea când am aflat, zilele trecute, că „În Culise” a sărbătorit recent 3 ani de existență și că, implicit, spectacolul la care fusesem eu era printre primele jucate. Văzusem „Ultima haltă în paradis” și rămăsesem impresionată nu numai de spațiul neconvențional – mansarda unei case echipate la parter cu un bar în care să poți servi ceva înainte și după piesă -, ci și de jocul actoricesc al tinerilor de care până atunci nu mai auzisem. Eu eram pentru prima dată într-o sală de teatru altfel, urmând să descopăr abia ulterior și alte astfel de locuri.

***

Ieri, cu ocazia împlinirii celor trei ani de „joacă”, În Culise a inaugurat noul spațiu de desfășurare, spectacolele mutându-se în incinta Copper’s Pub, pe Hristo Botev 25. Tot o casă, tot o mansardă, dar de data aceasta teatrul și vinul la un loc. Am văzut „Imaginează-ți că ești Dumnezeu”, o adaptare după texte semnate de Matei Vișniec. Scena a fost printre mese, iar actorii prin toate colțurile barului. Se bea, se fumează și se joacă în același timp, atmosfera fiind una de care trebuie să ai habar înainte să mergi la spectacol, căci dacă te aștepți să fie ca la Bulandra, prima impresie nu o să fie cea mai plăcută. Read More

Bradul, motanul și masa

Pentru că Oscar nu e genul de motan care să se joace finuț cu globurile de la baza bradului, ci genul de motan pe care îl poți surprinde ÎN brad, printre beteală și luminițe colorate, primele două sărbători de Crăciun petrecute împreună au presupus prinderea bradului cu holșuruburi în vechiul parchet de lemn masiv.

Cum anul acesta am reușit în sfârșit să renovăm sufrageria și, implicit, să schimbăm parchetul (mi-aș fi dorit să îl putem recondiționa pe cel din lemn masiv…), varianta cu șuruburile a picat și habar nu aveam ce să facem. Plus că bradul era unul „căpătat” și a venit fără niciun fel de suport. Eu, recunosc, luasem în considerare și varianta cu „bradul invizibil”. La urma urmei, un brad invizibil nu poate fi dărâmat și, sincer, mi se pare că arată super tare.

Cu toate astea, știți deja, suntem o familie creativă. Și la noi acasă nu prea e loc de „nu se poate”, ci mai degrabă de „cum putem să facem”. Așa că am zis să vedem ce resurse avem la îndemână Read More

/* ]]> */