o brătilă pe .ro

Let’s Do It, Romania! – curățenie în toată țara într-o singură aplicație!

Pe 25 septembrie se împlinesc 5 ani de la prima ediție Let’s Do It, Romania!, moment ce a marcat, pentru mine, confirmarea faptului că pot schimba ceva în țara în care trăiesc. Că #sepoate, după cum sunt învățați și copiii și profesorii de aici, din Tabăra din Țara lui Andrei.

Că nu trebuie să aștept să facă alții pentru mine, că nu trebuie să stau cu mâinile în sân și să mă plâng, când pot să pun mâna și să produc chiar eu schimbarea mult dorită. Pentru că, de fapt și de drept, tot ceea ce fac, fac pentru că sunt conștientă că în momentul în care aleg să mă implic în a schimba ceva în bine îmi creez în primul rând mie un mediu mai bun în care să trăiesc.

Și oare nu ne dorim cu toții o lume curată, o lume în care oamenii să zâmbească mai mult, o lume în care valorile de bază sunt iubirea și compasiunea, manifestate în varii forme, față de mediul înconjurător, față de oameni și față de propria persoană?

***

5 ani de la prima „curățenie în toată țara într-o singură zi”. 5 ani de când 200.000 de persoane au ieșit din casă, din propria zonă de confort, s-au echipat cu o pereche de mănuși, au luat câțiva saci de gunoi și au început să curețe „după alții”, mizând pe puterea exemplului. 5 ani de la cea mai mare campanie de implicare socială din România.

voluntar digital LDIR

Povestea LDIR nu numai că merge mai departe, dar, după 5 ani de zile, LDIR trece la un alt nivel. Mă bucur nespus de mult să vă anunț că ieri s-a lansat oficial aplicația de mobil „Let’s Do It!”, disponibilă momentan pe Google Play – varianta pentru iPhone va fi disponibilă în maxim două săptămâni -, o aplicație ce permite oricărei persoane care deține un smartphone să devină un voluntar digital. Nu doar o zi / an, ci de fiecare dată când are ocazia!

Ce face, concret, aplicația „Let’s Do It!”?

Prin intermediul ei poți marca oricând deșeurile întâlnite în oraș sau în natură, pe Harta Deșeurilor, pentru a fi apoi raportate către autorități și curățate în 30 de zile, conform legii.

Sesizarea se generează automat și tu primești constant notificări cu privire la statusul acesteia, până în momentul în care situația este rezolvată. Civilizat, nu? :)

Vă invit, așadar, să o descărcați – de aici – și să o folosiți cu încredere! Orice feedback este binevenit, în contextul în care este prima inițiativă de acest gen și cu siguranță aplicația va fi îmbunătățită pe parcurs. Cu cât mai multe utilizări, cu atât mai bine! Hai să punem autoritățile la treabă!

pasi aplicatia LDIR

***

Nu în ultimul rând, țin să transmit felicitări și cele mai bune gânduri echipei care s-a ocupat de implementarea acestei idei! Bravo, bravo, bravo!

Și mulțumiri celor care i-au sprijinit în acest demers – fie ele persoane fizice sau companii. Aplicația a fost dezvoltată în parteneriat cu Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor și a firmei de software Qualitance și cu sprijinul Kaufland, Konika Minolta (cred că cei mai vechi susținători LDIR!), Castrol și Green Group!

LET’S DO IT, ROMANIA!

Rabdomioliza. O lună de când ne cunoaștem.

10 iulie. Pe 10 iulie, seara, ne-a făcut Alex oficial cunoștință, după ce îi pomenise numele încă de dimineață. Pe 10 iulie, seara, în holul Spitalului Floreasca, după mai bine de două ore de așteptare, un diagnostic oficial fusese pus. Alex avea Rabdomioliză (Rhabdo) – un sindrom clinic determinat de distrugerea țesutului muscular – și urma să își petreacă următoarea săptămână într-o cameră de la etajul 8.

***

Totul a început de la o „surpriză” de culoarea ceaiului, dimineața, la baie. Sau de la o durere musculară ieșită în comun după un antrenament la sală. Sau de la dorința de a nu părea mai puțin bărbat în fața unui antrenor care voia rezultate. Sau de la iubita care l-a încurajat să se apuce de mișcare. În realitate, e dificil de spus „de unde a început totul”, dar au existat cel puțin două momente cheie care l-au determinat să se ducă la Urgențe.

Să faci pipi maro e un semnal de alarmă. E unul dintre modurile prin care corpul tău îți spune că se întâmplă ceva ciudat în organismul tău și că e destul de grav, din moment ce rinichii nu reușesc să mai filtreze cu succes sângele de toxine. Deși inițial s-a gândit la varianta unei culori datorate consumului de ceai negru în noaptea precedentă, s-a hotărât să încerce și o banală căutare pe Google. Printre rezultate a apărut și „rhabdomyolysis”, un sindrom la care a mai identificat un simptom relevant pentru situația lui – durerile musculare.

Cu câteva zile înainte, se apucase să meargă la sală și, fiind prima experiență de acest gen, ne-am gândit că i-ar prinde bine să lucreze alături de un antrenor. Un antrenor personal care să-i arate cum să execute corect și să-i construiască un program potrivit pentru obiectivele lui și actuala condiție fizică. Am găsit un voucher la o sală de pe Bd. Ferdinand și urma să meargă marțea, miercurea și vinerea. Marți s-a întors acasă terminat, iar miercuri îmi povestea că are o febră musculară de nedescris în zona brațelor și că mai bine merge direct vineri. Seara, însă, la insistențele antrenorului, era la sală. Îi promisese că vor lucra partea de jos a corpului, dar încălzirea presupusese oricum și o serie de flotări, din care a reușit, cu greu, să facă doar 7.

Miercuri seara nu mai reușea să își îndoaie brațul drept, iar tricepsul era umflat și tare ca piatra, ca într-o încordare continuă.

***

La Floreasca ajunsese după un drum la secția de urgențe de la MedLife Grivița. De fapt, inițial, sunasem eu la MedLife și îi povestisem unui medic despre simptome, menționând că am găsit „pe Internet” un sindrom care se potrivește perfect situației în care ne aflam. Medicul, din păcate, nu a fost de aceeași părere, susținând că Rabdomioliza apare doar în situații în care mușchiul este grav traumatizat și întrebându-mă de două ori dacă a căzut ceva peste el, dacă mușchiul a fost, în vreo formă sau alta, strivit.

– Nu, pur și simplu a fost la sală și are mușchiul foarte încordat. Deci ziceți să stăm liniștiți, sigur n-are cum să fie asta, să nu vină la urgențe?

– Sigur! Să meargă la un urolog.

– Noi ne mai gândeam și la posibilitatea să fie de la faptul că a băut niște ceai negru astă’noapte.

– Da, e posibil să fie și de la asta.

Doar că nu reușeam să stăm liniștiți. Simptomele se potriveau prea bine și citisem multe articole pe bloguri din afară scrise de persoane diagnosticate cu acest sindrom, multe dintre ele după ce medicii le-au spus că nu are cum să fie Rabdomioliză. Oameni care mergeau la sală, la bazin sau pe pista de alergare. Mă simțeam deja ca într-un episod din House, doar că fără Dr. House. Și ce mă panicase cel mai tare fusese un paragraf dintr-o lucrare medicală, în care era prevăzut faptul că în 15% din cazuri, Rabdomioliza duce la insuficiență renală. 15% nu e 0,015%. Nu e nici măcar 1,5%! 15% e mult și nu aveam de gând să ne riscăm viața bazându-ne pe o consultație la telefon. Pentru că, da, sindromul în varianta complicată poate duce și la deces.

Așa că vineri, 10 iulie, la prânz, Alex era la MedLife. Urma să-și facă niște analize, printre care și Creatinkinaza (CK), un indicator al sindromului cu pricina.

La ora 19:30 eram la Floreasca. Alex ajunsese acolo deja de o oră, în urma unei decizii spontane de a se opri, în drum spre casă. În urmă cu jumătate de oră apăruseră online rezultatele analizelor. În mod normal, în cazul nivelului de Creatinkinază din sânge, limita superioară este de 200 u/l, iar un rezultat de peste 16.000 u/l este asociat cu insuficiența renală. În cazul lui Alex, valoarea CK-ului era de 61.636 u/l.

***

Au urmat două ore de chin, în așteptarea unui doctor care să ne spună ceva, orice, cu privire la situația lui Alex – aflat la momentul respectiv pe un pat din camera de urgențe. Ne-au anunțat în cele din urmă că trebuie să îl interneze pentru monitorizare și administrarea intravenoasă a unui tratament intensiv de hidratare. Nivelul Creatinkinazei trebuia să fie scăzut de urgență, pentru a nu permite afectarea pe termen lung a rinichilor sau a ficatului.

Din fericire, în cazul lui Alex sindromul nu a dus la insuficiență renală. Și deși analizele făcute în ziua următoare au indicat o valoare de peste 70.000 a CK-ului, aceasta a început și a continuat să scadă începând de luni. Joi, la externare, era deja 4700, iar după alte două săptămâni de „tratament” la domiciliu, cu apă plată cât cuprinde, valorile au ajuns în sfârșit în limite normale.

Am avut noroc. Și ne-am gândit, în ciuda „gurilor rele”, să dăm crezare unei căutări făcute pe Google. Nu, nu trebuie să iei de bun tot ce găsești „pe Internet”, în niciun caz nu trebuie să te apuci de capul tău de un tratament sau altul, dar poți să folosești informațiile găsite în dialogul cu un medic și / sau în solicitarea unor analize.

***

Nu, nu m-am dus să fac scandal la sala de pe Ferdinand si nici să-l „trag de urechi” pe antrenor. Dar o să-l sun. Nu ca să-l trag de urechi, ci ca să-l trag de mâneca, la fel cum fac acum și cu voi. Să îl trag de mânecă și să îi povestesc despre Rabdomioliză, acest sindrom despre care știu mai multe oamenii pățiți decât știu medici, antrenori sau sportivi de performanță.

Cu toate aceastea, în sistemul de antrenament CrossFit, Rabdomioliza este un subiect destul de popular. Ba chiar există și o reprezentare grafică a sindromului – așa – numitul „Uncle Rhabdo” – folosită pentru aducerea și readucerea aminte a oamenilor despre limitele pe care e totuși bine să ni le impunem.

Nu mă înțelegeți greșit, e ok să încercăm să ne depășim așa-numitele limite, dar e vorba mai degrabă de limitele pe care ni le impune creierul – de convingeri limitative apărute ca urmare a traiului într-o societate în care ți s-a spus de atât de multe ori că „nu poți” sau „nu se poate”  – și care, de cele mai multe ori, nu sunt reale. Când vine vorba, însă, de corpul nostru, e foarte important să învățăm să îl ascultam și să nu îi dăm mai mult decât poate duce.

Da, dacă vreți să vă apucați de sport, e important să vă alegeți antrenorul cu grijă. Dar adevărul este că voi sunteți cei care vă cunoașteți cel mai bine și un antrenor nu poate ști ce simțiți în momentul unui exercițiu. Poate să tragă de voi, dar e în primul rând responsabilitatea voastră să spuneți STOP. Asta e cel mai important, iar un antrenor adevărat nu va insista.

Uncle Rhabdo

Uncle Rhabdo

Mai multe informații în limba română puteți găsi aici. În limba engleză, însă, căutând „rhabdomyolysis”, veți găsi multe documente oficiale cu privire la acest sindrom, precum și multe povești expuse pe bloguri de oameni care au trecut printr-o experiență asemănătoare cu a lui Alex.

Oricum, un lucru e sigur: dacă aveți urina maro, mergeți de urgență la doctor.

Să fim sănătoși!

PS: kudos pentru Spitalul Floreasca, în care am descoperit cu surprindere niște saloane curate, extraordinar de primitoare, fără „iz de spital”, la fel ca cele private, cu televizor LCD, aer condiționat și paturi electrice cu telecomandă.

Iulie cu Recunoștință. Și brioșe și profesori și Silvia cea dragă mie.

Pe Silvia am cunoscut-o prima oară în iarna lui 2013, la o difuzare de documentar. Era printre membrii vechi ai Institutului și primul lucru pe care l-am apreciat la ea a fost modul în care își prețuia timpul. Era omul pe care îl ofeream drept exemplu ca fiind „cel ce la ora 22:00 e în pat” și „cel ce se trezește la 5:00”, două caracteristici pe care îmi doream pe atunci să le cultiv și în viața mea. În plus, era și barometrul nostru de calitate – dacă Silviei îi plăcea un eveniment și simțea că a fost timp bine investit, însemna că evenimentul a fost bun.

Am cunoscut-o apoi mai bine și a devenit omul pe care îl luam cu tot dragul în brațe când ne trecea pragul. Am descoperit sufletul mare al Silviei și dragostea ei pentru viață. O priveam acum nu atât ca pe omul matur care se culcă devreme, ci ca pe copilul curios și entuziasmat în fața noului și frumosului.

Anul trecut, Silvia a decis să renunțe la jobul de HR într-o corporație și să se facă profesoară. Nu trainer, ci efectiv profesoară într-o școală generală. Nu absolvise un liceu pedagogic, nu terminase nici o facultate de profil, dar i-a ieșit un program în cale. Programul Teach for Romania. Așa că Silvia a continuat să se trezească la 5:00, dar nu pentru orele de liniște petrecute cu ea însăși, ci pentru a prinde microbuzul spre Grădiștea, localitatea în care a fost repartizată pentru a preda ore de limba engleză.

***

La Grădiștea am fost și eu în vizită, pe 6 aprilie. Îi scrisesem încă de pe 15 septembrie că vreau să vin să asist la o oră și asta pentru că, de fapt, mă bătuse și pe mine gândul în primăvara lui 2014 să mă înscriu în program. A zis să mai aștept puțin, dar țin minte și acum șocul inițial pe care l-am avut când mi-a zis că ar trebui să ne vedem pe la 6 dimineața la Cora Pantelimon. La 6 dimineața eu aș fi fost, în mod normal, în „mijlocul somnului”.

Tot în mod normal, dar pentru Silvia, pentru a ajunge la școală, fiecare dimineață însemna un traseu de aproximativ două ore ce implica autobuz, metrou și microbuz; învățase deja orele cele mai bune de plecare și uneori se baza pe opritul microbuzului pe traseu, astfel încât să mai economisească un sfert de oră. De altfel, naveta în sine chiar a fost o experiență de învățare pentru Silvia. Dacă la început se întreba cum o să reușească să supraviețuiască unui drum zilnic atât de lung și să fie și productivă la școală, pe final de an era deja maestră în citit/corectat lucrări/răspuns la mailuri direct din microbuz .

Pe 6 aprilie, însă, am avut noroc. Silvia făcuse rost de mașina Teach for Romania (donată programului de către un sponsor binevoitor), pentru a putea transporta un set de boxe. Aveam nevoie de ele, căci mergeam să îi învăț pe copii cum stă treaba cu fericirea și cu dansurile scoțiene. Era prima zi din săptămâna „Școlii Altfel” și nu știam la câți participanți să ne așteptăm, căci, îmi povestea Silvia, erau zile în care unii copii ajungeau la oră cu 10 minute înainte să se sune.

Nu am găsit sala plină, dar după ora de dans, pe holul școlii, câțiva copii își învățau părinții mișcările de bază. Și erau atât de entuziasmați de ceea ce învățaseră, încât imaginea lor, explicând piruete și numărând până la 8, o port și-acum cu drag. I-am simțit recunoscători și dornici să învețe mai mult.

***

La Silvia și la colegii ei de an, prima serie de profesori Teach for Romania, au ajuns Brioșele Recunoștinței în luna iulie. Am ținut să le mulțumesc pentru decizia lor de a se implica activ în schimbarea sistemului educațional din România, în ciuda sacrificiilor (financiare și nu numai) pe care mulți dintre ei le-au făcut odată cu intrarea în acest program.

Iată-i mai jos, alături de echipa de suport, pe Alina Andronescu, Ada Barbu, Laura Barbu, Marius Bogdan, Sînziana Buligă, Iulia Călin, Ramona Diac, Cosmina Dumitru, Felicia Ionescu, Raluca Lungu, Anca Mărgineanu, Silvia Pătrașcu, Sabina Pop, Silvana Râpeanu, Alexandra Teleucă, Ramona Vasii, Alexandra Vlad și Iulia Zecheru.

Prima serie de profesori Teach for Romania

Trupa de șoc. :) Prima serie de profesori Teach for Romania.

Cât despre Silvia și ce a însemnat, de fapt, pentru ea primul an în Teach for Romania, am zis că cel mai bine poate să ne spună chiar… Silvia. :)

Sunt Silvia Pătrașcu, un om căruia îi place să învețe despre lume

Sunt Silvia Pătrașcu. Încercând să-mi dau seama cine sunt dincolo de rolurile pe care le joc, realizez că sunt un om căruia îi place să se descopere și să învețe despre lume. De preferat, prin discuții faine, în locuri cât mai departe de casă și de la oameni cu interese cât mai diverse. Cu alte cuvinte, îmi place să călătoresc. :) Motivele sunt multiple: simt că devin un om mai bogat, rețin mai multe, am șansa să pun România pe harta omului de rând și pentru alte motive decât Dracula sau comunism și, poate cel mai important, atunci când călătoresc am tot felul de AHA moments care apoi îmi schimbă viața.

***

De exemplu, în vara lui 2013 eram în vacanță în Malaezia. Într-o duminică seara eram cu trei prieteni în sediul companiei pe care o idolatrizam din perspectiva culturii organizaționale și m-a străfulgerat gândul că aceea e atmosfera pe care mi-o doresc în cancelaria școlii pe care o conduc. O școală care va facilita un proces de învățare prin care elevii vor deveni adulți autonomi și responabili, viitori lideri necorupți ai României.

M-am gândit apoi că pentru a ajunge să conduc o școală mi-ar fi util ca înainte să predau. Cum facultatea absolvită în 2009 nu-mi permitea să fiu cadru didactic și am fost întotdeauna pasionată de gramatica limbii române și de literatură, am ales să mă înscriu la Litere, crezând că în 3 ani voi ajunge profesoară. Universul a avut însă alte planuri și în toamna lui 2013 am cunoscut-o pe cofondatoarea Teach for Romania la o conferință. M-a fascinat faptul că programul oferea sprijin pentru a intra în sistemul educațional preuniversitar inclusiv celor care nu au studiile de specialitate, dar și perspectiva de a face parte din comunitatea de alumni – o comunitate de oameni interesați de educație care vor să contribuie, din diferite roluri, la schimbarea pe care vrem să o vedem în sistemul educațional.

Câteva luni mai târziu, după un proces de selecție, am fost acceptată în program. Am renunțat la job-ul foarte fain pe care îl aveam în HR și am început ceea ce avea să fie cel mai dificil an din punct de vedere profesional.

Silvia Patrascu

Așa arată Silvia după „cel mai dificil an din punct de vedere profesional”. ^_^ Strălucește!

***

Mă așteptam să fie greu și a fost. Mă așteptam să am rezultate fantastice cu elevii și nu a fost așa.  Mă așteptam să mă schimb, dar nu știam cum.

Toți oamenii pe care i-am cunoscut din rețeaua Teach for All (rețeaua din care fac parte peste 30 de țări) au spus că primul an de predat este unul în care înveți multe lecții, majoritatea din eșecurile pe care le ai. :) Nu i-am crezut la început, însă acum le dau dreptate. A fost un an în care am jonglat cu două roluri complementare (de profesor de engleză la Grădiștea și de student la Litere) și în care am fost într-un roller coaster emoțional de satisfacții și dezamăgiri. Satisfacția a apărut de fiecare dată când am văzut că unii elevi au acumulat cunoștințe noi sau că și-au schimbat un comportament (fie că se ascultau, se implicau în sarcini, nu se mai loveau sau își vorbeau frumos). Dezamăgirea principală a fost când mi-am dat seama că deși toți au potențialul de fi adulți autonomi și responsabili, eu nu știu să îi ajut pe toți așa cum ar avea nevoie pentru a face un progres vizibil.

Abia în aprilie am început cu adevărat să mă bucur mai mult de micile victorii și să trec peste dezamăgiri. După succesul orelor de dans scoțian și o incursiune prin joacă în istoria Angliei, am fost într-o excursie cu școala. În Joia Mare, undeva pe drumul dintre Râmnicu Vâlcea și Pitești, în timpul unor jocuri cu elevii de a Va și de a VIa, am avut sentimentul că eu aparțin acelei comunități și că sunt recunoscătoare pentru toată experiența pe care am ales să o trăiesc. După aceea, m-am putut bucura cu adevărat de Cercurile de Engleză pe care le-am organizat pentru elevii claselor a Va și a VIa, de conversațiile pe care elevii au putut să le susțină, de ultima oră la clasa a IVa în care s-a vorbit 80% din timp doar în engleză.

Silvia Teach for Romania

„We can make a difference!” – and they did! :)

***

După un an în program, principala schimbare este că am înlocuit întrebarea „Ce vrei să te faci când te faci mare?”, care se referea strict la carieră, cu întrebarea „Cum vrei să fie viața ta când o să fii mare?”. Am înțeles că pentru a fi fericită am nevoie să simt că am o viață echilibrată și să îmi hrănesc toate pasiunile și interesele. De asemenea, am aflat despre mine că pot să lucrez cu copiii mai mici de 11-12 ani și că îmi face chiar foarte mare plăcere să discut cu mogâldețele curioase care mă întâmpină în fiecare dimineață cu câte o îmbrățișare și care îmi oferă feedback sincer și constant la ore. Nu în ultimul rând, mi-am îmbogățit viața cu prieteni adevărați cu care simt că voi păstra legătura mult timp după ce vom fi încheiat experiența TfR.

Am încheiat primul an în program cu dorința de a continua la aceeași școală (sper ca universul să țină cu mine și postul să fie încă liber în septembrie), pentru a le oferi elevilor cât mai multe contexte din care ei să poată învăța să fie autonomi și responsabili. Am ales ca la anul să îmi îngheț anul la facultate pentru a-mi canaliza resursele (în primul rând emoționale și apoi cele de timp și materiale) într-o singură direcție. Sunt sigură că al doilea an în program va avea suficiente provocări, dar acum sunt mult mai încrezătoare că am destule și variate arme în tolbă pentru a le face față. :)

*****

Succes, Silvia! Succes și colegilor tăi care au decis să facă parte și anul acesta din program și succes și noii generații de 30 de profesori care s-au alăturat programului anul acesta! :) Vă mulțumim că sunteți schimbarea pe care vrem să o vedem în sistemul educațional din România!

Briosele Recunostintei

PS: știi oameni care fac lucruri bune pentru comunitatea în care trăiesc?

spune-mi cine sunt și hai să le trimitem niște brioșe! :)

Cu ce m-am întors din Băicoi

Am ajuns în Băicoi vineri pe la prânz. Nu era soare, nici nu ploua, se simțea în aer doar entuziasmul prilejuit de o experiență nouă. Mai participasem la petreceri organizate în hale părăsite, dar acelea fuseseră mai degrabă niște evenimente cu rol de context cool în care să te îmbeți sau să fumezi iarbă. Uzinele Camexip nu erau însă părăsite, urmau doar să-și oprească activitatea pe timp de weekend și să găzduiască, în schimb, proiecții de scurtmetraje.

Arkadia Shortfest. O industrie avea să îi ia locul alteia. Industria culturală avea să îi ia locul, preț de două zile, industriei chimice și petrochimice, într-un manifest pentru regenerare prin cultură.

Din Băicoi m-am întors cu recunoștință. 

***

Sunt recunoscătoare pentru prezența domnului George State, președintele uzinelor Camexip, în lista de parteneri ai festivalului. A fost primul care a luat cuvântul în cadrul mini-conferinței de presă organizată înainte de începerea festivalului și a vorbit cu extraordinar de mult entuziasm despre oportunitatea de a găzdui un astfel de eveniment.

Nu știu cum simțiți voi, dar în contextul în care festivalurile dedicate culturii sunt mai mult sabotate decât încurajate – Victoria nu se mai ține anul acesta, Ideo Ideis se chinuie de vreo doi ani încoace… -. să dai peste un partener care să fie conștient de valoarea pe care o aduci în localitatea în care se ține evenimentul și să se bucure sincer că te poate susține în demersul tău este mare, mare lucru!

„Angajații noștri au și ei dreptul la cultură și nu putem să le refuzăm o astfel de acțiune. A fost și un concert rock acum trei săptămâni și am avut și atunci succes!”

George State

Uzina Camexip - vedere panoramica

Uzina Camexip – vedere panoramică

La anul îmi doresc să văd cel puțin la fel de multă deschidere și din partea autorităților locale (cc „Primăria orașului Băicoi”), în contextul în care vorbim de un oraș fără cinematograf și în care singura manifestare culturală are loc o dată pe an, de „Zilele Orașului”.

Până la urmă, vorbim de o accesibilizare a culturii.

Și în acest context nu am cum să nu-mi aduc aminte de povestea domnului Pompiliu Sterian (blogger la 95 de ani), împărtășită într-o seară de iarnă, la Institut, după o difuzare de documentar. Într-o discuție legată de influența artei și de cum ne face, practic, viața mai frumoasă, și-a adus aminte de perioada în care, trăind izolat într-un grajd, alături de alți tineri evrei, dormind pe jos și mâncând te miri ce, și-a găsit alinarea în organizarea unor manifestări artistice. Ei erau pe rând scenariști, regizori, actori și public deopotrivă și jucau aceste piese de teatru la fiecare sfârșit de săptămână. Arta a fost cea care i-a ajutat să depășească momentele cele mai grele, care i-a motivat, practic, să trăiască și, pe unii dintre ei, să ajungă la aproape 100 de ani să joace în continuare. Căci domnul Sterian încă mai organizează astfel de spectacole, acum în căminul de bătrâni Moses Rosen din București.

Mai vizualizați o dată, vă rog: izolați într-un grajd, ținuți nemâncați și fără paturi, dar organizând manifestări artistice. Ei pentru ei.

Așa că, da, avem nevoie de artă în viața noastră și orice astfel de inițiativă ar trebui sprijinită. Jos pălăria, domnule State, vă mulțumesc că ați înțeles acest lucru și că ați fost alături de Arkadia Shortfest. Să ne revedem cu bine și anul următor!

***

Sunt recunoscătoare și pentru copiii care m-au făcut să-mi readuc aminte de cât de important este să ne oprim din a căuta perfecțiunea și să ne bucurăm de lucrurile simple. Cum ar fi un zmeu făcut dintr-o foaie împăturită pe din două.

Copiii din Baicoi

Copiii din Băicoi și „zmeii” de hârtie

***

Sunt recunoscătoare pentru scurtmetrajele care mi-au deschis apetitul pentru acest gen de producție artistică de care abia anul acesta am reușit să mă îndrăgostesc. Am căutat mereu să aleg documentarele din program, dar la Arkadia nu au fost documentare. Au fost doar scurtmetraje de ficțiune și, implicit, inițial, dragoste cu forța.

N-aș fi crezut nici că „pofta vine mâncând”, dar, iată-mă, sâmbătă seară, așteptând nerăbătoare să înceapă cel de-al doilea calup de scurtmetraje studențești, curioasă nu de cât de bine vor fi realizate, ci de ce vor reuși să îmi transmită. Unii au căutat să amuze, alții să șocheze, alții pur și simplu să-și pună propriul „of” pe peliculă. Dar, vai, cât de puțin sau cât de mult poți să transmiți în câteva minute! În aceleași câteva minute, cu același buget și aceleași resurse.

Avem tineri extraordinar de talentați și mă bucur că pe o parte dintre ei chiar am avut ocazia să îi cunosc. Încă o dată, jos pălăria pentru echipa din spatele scurtmetrajului Acordajul Profesorului Octav”, cea la care, de altfel, a ajuns și trofeul Arkadia Shortfest de anul acesta.
Acordajul Profesorului Octav

Cu drag, dacă veți avea ocazia, vă recomand și scurtmetrajul „Omul, o producție ce a trecut de selecția oficială a European Independent Film Festival și cu un potențial imens de viralizare online datorită mesajului pe care îl transmite. „Omul” este Marcel Iureș, un domn tăcut care alege să ofere lucruri gratuit într-o piață în care totul are un preț. De neînțeles și de neacceptat de către ceilalți comercianți, ajunge să fie bătut de către aceștia, dar finalul, ce bine, e cu speranță. Nu vi-l spun, dar mergeți să-l vedeți. Să fie acesta pentru voi un imbold de a participa la primul vostru festival de scurtmetraje.

Poate nu o să așteptați, totuși, până la anul, dar eu tare mult m-aș bucura să ne vedem și în Băicoi. Scurtmetraje în uzină doar aici veți găsi, iar experiența chiar e una deosebită. Sonorizarea e de vis și să vedeți numa’ cum se aud stropii de ploaie când se întâlnesc cu tavanul. :)

***

Sunt recunoscătoare pentru întâmplarea de a ajunge să fiu nu numai învățăcel, ci și profesor, căci sâmbătă am „izbucnit” într-un mini-workshop de origami cu copiii din Băicoi. ^_^ Am împăturit lalele și am învățat și eu, cu această ocazie, cum se face un coș care să „găzduiască” aranjamentele florale. Iată-l mai jos, cu mulțumiri directe către Floru, parte din echipa Interaktiv University!

poza workshop copii

Atelier cu cei mici și coș cu lalele ^_^

***

Echipa din spatele Arkadia Shortfest este numai un suflet, oameni care vor sincer să facă ceva frumos pentru ceilalți, să dăruiască pentru bucuria de a dărui și de a accesibiliza cultura. Așa că, nu în ultimul rând, sunt, bineînțeles, recunoscătoare pentru toate aceste lucruri. Mulțumesc, Laura, Gabi, Tudor, Andrei și întregii echipe! Să fie din ce în ce mai bine!

Arkadia, ne vedem la anu’!

*

…ah, da, să nu uit! mai știți porcușorii din articolul precedent? i-am găsit! sunt la pensiunea Agatha Christie, între timp s-au făcut mari și stau „ca porcii la soare”.

V-am pupat!

A sta ca porcu’ la soare. ^_^

Posted by Oana Raluca Brătilă on Sunday, 5 July 2015

Recomandări de weekend caritabil

Dacă weekendul acesta te găsește în București, departe de mare, munte sau mocirlă ( *wink * wink :D ), am pentru tine două propuneri care presupun nu numai divertisment ci și (sau mai bine zis „mai ales”) oportunitatea de a face o faptă bună. Pentru beneficiari și, implicit, pentru sufletul vostru. Căci o faptă bună vine la pachet cu o stare autentică de bine.

*** Read More

Pe 3 iulie dăm „check in” în Băicoi

Vestea proastă e că vara aceasta nu mai avem festival de film în orașul Victoria. Vestea bună e că avem în Băicoi! Arkadia ShortFest, festival internațional de filme de scurt metraj, 3 – 5 iulie 2015, Băicoi, Prahova.

Arkadia Shortfest

***

Poate te-a bufnit râsul când ai auzit prima dată de Băicoi. Cel puțin asta a pățit Lucia, prietena mea, când i-am zis săptămâna trecută ce planuri am pentru primul weekend din iulie. Râdea și îmi zicea cu poftă că e musai să dau multe „check in”-uri.

feeling blissful in Băicoi

Mai interesant, însă, este că Lucia a manifestat și o curiozitate vis-a-vis de organizarea unui festival de film în acest oraș cu nume aparte. Și nu din pricina numelui, ci pur și simplu pentru că… de ce în Băicoi? Read More

Eroi urbani: oamenii cu simț civic se întâlnesc sâmbăta aceasta în București

Nu e Street Delivery, nici festival de Jazz, dar are loc în aer liber, la Grădina Verona, și e locul în care te duci să te încarci cu energie, inspirație, optimism și încredere în umanitate. Vorbesc despre Târgul de Inițiative Cetățenești, un eveniment atipic ce va avea loc sâmbata aceasta, în București, și care va reuni eroii urbani ai zilelor noastre – oamenii cu al șaselea simț: simțul civic.

***

Targ CERE

Paisprezece grupuri de inițiativă cetățenească și zece organizații neguvernamentale vor participa sâmbătă, 20 iunie 2015, între orele 16.00 – 20.00, la Grădina Verona a Librăriei Cărturești, la cea de-a doua ediție a Târgului de Inițiative Cetățenești, eveniment organizat de CeRe: Centrul de Resurse pentru participare publică.  Read More

Mihai Daniel – 16 ani, voluntar și erou!

Ieri am primit unul dintre cele mai frumoase comunicate de presă și o să îl redau aici în totalitate spre a vă inspira și pe voi să vă alăturați voluntarilor care pot salva vieți prin intermediul unei aplicații mobile. Căci cel puțin ceva bun trebuia să iasă și din toată tehnologia asta nebună. Dacă tot avem mereu cu noi tablete și „smartphoane”, zic să le folosim cât mai mult și în folosul comunității.

Este vorba despre un tânăr de 16 ani care a folosit cu succes aplicația „Există un erou în fiecare dintre voi și a reușit astfel să contribuie la salvarea vieții unui domn de 45 de ani care a intrat duminica trecută în stop cardiorespirator. A primit o alertă, a intervenit în mai puțin de trei minute prin manevre de resuscitare și domnul nostru a supraviețuit! :) Read More

Natura Fest – Cișmigiu, 5 – 6 iunie, celebrăm natura

Azi pe la prânz, la ușa Institutului se înfățișa un curier cu o mimoză. O mimoză pudică, plantată în ceea ce a fost odată o mică sticlă de apă plată. Am luat-o imediat în brațe, cu zâmbetul până la urechi, i-am urat curierului o zi bună (zâmbea și el, eram toți trei o fericire!) și mimozei un călduros „bine ai venit în familie!”.

Mademoiselle Mimozel

Mademoiselle Mimozel!

***

A venit să vestească prima ediție a festivalului NATURA Fest, organizat cu ocazia Zilei Internaționale a Mediului, sărbătorită de lumea întreagă, din 1972 încoace, pe data de 5 iunie. Read More

Playground for Education – concert cu teren de joacă și iz aniversar

Nu știu cât de mulți oameni au emoții atunci când scriu despre un ONG, dar nici câte ONG-uri care să producă astfel de emoții sunt în România. Adevărul e că încă ne lovim mai mult de „ONG-urile fură”, decât de „ce treabă bună fac oamenii ăștia!”, dar, până la urmă, nu despre cantitate este vorba. Cel puțin nu în articolul acesta. Eu doar mă bucur că pentru mine există cel puțin o astfel de organizație. Un ONG care îmi face sufletul să zâmbească atunci când scriu despre el.

Îl știți deja, că doar v-am mai tot povestit. Are un program care se numește „Ajungem Mari” și în iunie împlinește un an de existență.

***

Mă emoționează pentru că a crescut într-un an cât alții în șapte, deși lumea în care își desfășoară activitatea nu e nici pe departe un tărâm de poveste. Mă emoționează pentru că s-a născut din ceea ce părea inițial a fi o campanie eșuată la nivel micro și a ajuns un program de succes la nivel național. Și asta doar pentru că Iarina a ales să vadă în momentul de criză o oportunitate, nu un pericol. A ales să meargă înainte în loc să dea înapoi, a ales să fie curajoasă, deși habar nu avea în ce se bagă, în loc să îi fie teamă și să lase totul baltă. A făcut tot ce a făcut din pasiune și din iubire pentru copii, iar rezultatele au fost pe măsură. Anul acesta, Iarina a câștigat și premiul „Voluntarul anului în educaţie” la Gala Naţională a Voluntarilor. Read More

/* ]]> */